Dall’incipit del libro:
A tempu ca li Turchi pigghiavanu li Ciciliani priciuneri, cc’era un tali di Vitu Lùcchiu ch’era purpajolu . Si truvau ‘nta la praja di S. Todòru una barchitta turca p’assartari a chiss’omu e a sò frati cu dudici omini. Raisi Vitu comu si vitti assartari, pigghia la fìscina e nni ‘ncoccia unu, e cci fa nèsciri tutti li vudedda a mari. Jetta ‘n’âtra fiscinata e nn’afferra n’àutru: e chist’omu senz’essiri curpitu! Jetta arrè, e nnammazza n’àutru: e poi n’àutru. Stancau; fu pigghiatu priciuneri, e lu purtàru ‘n Tunisi, ‘nsèmmula cu sò fratellu.
Comu juncíu, lu purtaru a vìnniri . Vinni un mircanti, e si ricattau chiss’omini, e si li purtau a campagna, deci, undici migghia fora tirrenu, vicinu di spiaggia, e lu mitti a travagghiari.
Eranu sei, setti misi chi travagghiavanu chisti frati; ‘na jurnata cci dissi a chiddi chi travagghiavanu cu iddu:
– «Picciotti, cci vuliti vèniri cu mia? Si viàtri vi fidati, io vi portu cu mia.» – «Zu Vitu mio, cci dissiru tutti, cci vinemu.» E fòru tutti d’accordu.

